Cuvinte de taina

Iubitul meu,

Nimeni n-o sa stie cat te-am iubit caci nimeni nu stie aceasta taina, iar eu voi uita, asa cum se uita totul...
Voi uita cand te-asteptam sa vii, cand descifram misterele lumii ca timpul sa se indure sa treaca mai repede. Tronam intre zidurile acelui castel pe care ni-l imaginasem; visam si ne gandeam la lume, la cat e ea de completa, in ce fel o incununa iubirea noastra. Stii ca te priveam in taina? Iti furam cate-un zambet.

Dar n-o sa stii cat te-am iubit. Si inima mi-o traduceam antonimic printr-o declaratie de razboi; iti spuneam "pleaca" ce insemna "ramai". Dar n-ai stiut a-mi talmaci inima si te-i pregatit de lupta, ai intarit zidurile, chiar zidurile acelui castel... De atunci a trecut mult, au trecut cateva basme, cateva mituri si cateva vieti. Ruine ca marturii si regrete in loc de amintiri. Asta am ascuns in ochii mei, aceiasi ochi negri, mai negri ca noaptea cand nimeni nu stia cat te-am iubit.

Nu cred in mituri. 

Dar asa m-ai fermecat, iti amintesti? Imi spuneai cu vocea ta calma despre primii oameni, despre facerea lumii, cum Dumnezeu a visat zile intregi pentru a oferi primilor muritori Pamantul. O discutie stranie, la un cocktail . Dar tu, linistit, sorbind cu gesturi de ceremonial bautura aceea foarte colorata, ii cautai din priviri, in jur, pe ei, primii oameni.

"Eva se nascuse intr-un oras mic, industrial. Adam o asteptase intr-o metropola indepartata. Cand s-au privit intaia oara, lumea a fost creata. El isi aprinsese tacticos o tigara, in timp ce ea se juca nervos cu o suvita...."

Iti ascultam glasul dar nu te priveam. Si, desi oboseala ma stapanea, nu vroiam sa plec si sa spulber acel minut perfect.

A doua zi, o zi neobisnuit de rece si ploioasa, tinand cu ambele maini cana mare de ceai aromat, ai continuat povestea. 

"...Eva se intrebase candva cum e sa iubesti. Lumea era altfel atunci, lumina si intunericul se impleteau, se provocau reciproc sa te seduca. Ceva era altfel - timpul, oamenii, sufletul; iar oglinzile aveau alta intrebuintare..."

In fiecare zi, o frantura din povestea ta neobisnuita, care, cu fiecare clipa, parea mai cunoscuta. Iar in saptea zi, pe inserat, ti-ai intrerupt povestea cu o liniste suparatoare. M-ai privit apoi, zambind trist, si mi-ai spus ca fiecare iubire e un mit. Ca momentul in care cele doua priviri se intalnesc e la fel de fixat in timp si spatiu ca si facerea lumii. Fara sa am timp sa raspund, ti-ai continuat povestea, privind prin fereastra enorma oamenii aceia care se indepartau grabiti.

..."Cand am vazut pentru prima data lumea ce incepea dincolo de granita pielii mele, ochii mei, suprasolicitati de prea multa fericire, s-au inchis pentru a privi dincolo de real. In  visul promis, mi-ai aparut tu, ii spuse Eva. Si in acea noapte, tu iti ghiceai destinul in stele; ma intreb daca ai stiut ca de acolo, de nicaieri, eu te priveam..."

Dupa sapte zile si sapte nopti albe, ti-am spus ca am inceput sa-mi amintesc. Ti-am spus ca incep sa-mi amintesc de noaptea in care ma intrebasem cum e sa iubesti, in timp ce ascultam povestea de dragoste despre Adam si Eva. Si-mi amintesc si trandafirul alb pe care tocmai mi l-ai daruit. Pentru ca iubirea noastra a inceput dinainte de timp si va dura pentru totdeauna...

Aceasta e o scrisoare despre vise si magie, despre cat de frumos am ridicat eu panzele sus si, privind orizontul, mi-am urmat busola.

A ta,

 Catalina

Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2013