Culoarea uitata

- Acum multi-multi ani in urma, aici, suntem suntem noi, se spune ca ar fi fost un mare regat. Cei mai falnici copaci si cele mai frumoase flori se intandeau oriunde vedeai cu ochii. Iar palatul regelui avea sapte gradini minunate, fiecare dispuse in forma de cerc. Si fiecare gradina avea cate o singura culoare, astfel, prima gradina era rosie, adica orice floare si orice vietate care traiau acolo erau numai rosii. Iar in centrul acestor gradini era un speciala si cea mai frumoasa din toate. O facuse chiar feciorul regelui, cadou pentru viitoare sa sotie. Printesa era insasi de o frumusete neasemuita. Era din tinuri indepartate ale nordului de unde, feciorul de imparat o salvase din ghearele unui balaur cu sapte capete. Iar gradina, era facuta in culoare ei preferata.

Ucenicul il intrerupse pe batranul mester:

- Despre ce vorbesti? Eu nu am vazut niciodata o astfel de gradina.
- Asa e, acum nu mai exista, dar au ramas povestile si au ramas legendele. Si iata cel mai mare mister: nimeni nu stie care era acea culoare minunata a gradinii ascunse in centrul celor sapte gradini. Nici macar nu se stie numele ei. Intr-o zi cumplita, balaurul cu sapte capete ar fi gasit-o pe printesa si ar fi luat-o cu el. Feciorul imparatului a cautat-o peste sapte mari si sapte tari dar nu a putut gasi nici o urma. De durere, s-ar fi imbolnavit, iar regele ca sa-i aline durerea feciorului a dat ordin sa sa fie distrus orice lucru si orice floare si orice vietate in culoarea aceea care ii provoca feciorului atata suferinta, amintindu-i de iubita sa. Nimeni nu mai avea voie sa rosteasca acea culoare si, peste ani si ani, oamenii se pare ca au si uitat. Unii batrani spun ca din cand in cand, printesa plange din cer, la apusul de soare si atunci cerul se coloreaza din nou in acel fel neobisnuit si frumos.
- Adica exista o culoare pe care oamenii au uitat-o? Chiar si pictorii? Chiar si florile au incetat sa mai infloreasca? Asa ceva nu este cu putiinta, spuse ucenicul ingandurat.
- Dar tatal meu, urma batranul mester, stie de la bunicul lui, care si el a fost mester cizmar ca si mine, care este acea culoare. Ii povestea mereu tatalui meu, de vremurile cand el insusi facea balerini de aur si pantofi batuti cu pietre printesei. El a pastrat unul din pantofiorii preferati ai printesei, ascuns cu grija. Iar tatal meu mi-a arata mie acest mare secret. Acum a venit randul tau, dragul meu, sa vezi minunatia:

Batranul ii arata ucenicului un cufar vechi, de unde scoase cel mai delicat pantofior de cea mai frumoasa si neobisnuita culoare. Ucenicul il privea vrajit, gandidu-se la frumoasa printesa care cu ani si ani in urma il purtase.