Ochii care m-au sedus

Petru locuia in Bucuresti de cand se stia. Terminase ASE`ul cu cativa ani in urma si acum lucra la banca. Zilele curgeau destul de linistit pentru el. Dimineata facea un dus si pleca spre Unirii, la munca. Daca uneori sa trezea mai tarziu, putea sa isi mai piarda cateva zeci de minute la o cafea si o tigara cu colegii. Pranzul si-l lua zilnic la ultimul etaj din Unirea. Eventual inca o cafea si o tigara, tot cu colegii. Dupa orele 18 se urca in masina si pleca spre casa. Pe drum se oprea sa faca si cumparaturi. In zilele frumoase se ducea pe stadionul cel nou, la jogging. Apoi, spre seara se intorcea acasa, unde se putea relaxa dupa o zi lunga: citea stirile online (pentru ca dimineata rar avea timp sa faca asta), urmarea un film, sau gatea ceva bun.
In seara aceasta se privea in oglinda pentru a vedea rezultatele. Am uitat sa va spun, dar ca orice om din zilele noastre, se straduia sa slabeasca putin.

Petru era inalt si avea ochii verzi. Ii mostenise de la mama. Tot de la mama mostenise si casa si masina si, dupa cum spuneau unii, si caracterul.

A doua zi, dimineata incepu cu totul altfel decat se astepta Petru. Cineva suna la usa. Era prea devreme si raspunse somnoros, usor iritat. Era curierul, avea un pachet. Semna si inchise usa. Se uita pe colet si ramase usor surprins. Se astepta ca sa primeasca vreun colet trimis de cei de la Centrala. Dar nu, era cu totul altceva. Cuprins de indoieli, citi expediatorul: Lensa.ro. Se gandi din nou ca ar putea fi o greseala. Citi cu atentie destinatarul. Era chiar el. Dezorientat, dar mai ales intrigat, deschise coletul.
Inauntru, o pereche de lentile.
"Ciudat" isi spuse el, "eu nici nu port ochelari".

Era inca mult prea devreme si Petru era foarte suparat. Nu mai avea cum sa adoarma. Se invarti prin casa un timp, suparat pe curierul care ii stricase somnul, suparat pe coletul care nu ii servea la nimic. Pana la urma se gandi ca nu are ce sa fie, asa ca nu are nimic de pierdut sa incerce lentilele misterioase.
Isi puse ambele lentile, usor stangaci, inchise ochii o secunda, numai ca, atunci cand ii deschise din nou, se trezi in centrul orasului. Sau in centrul unui oras.
Se uita in jur si nimic nu i se paru familiar. Se intreba daca nu cumva viseaza. Dar zgomotele orasului erau reale, ca si oamenii care veneau si se izbeau ocazional de el. Privi in jur, cu mainile facute streasina deasupra ochilor. Soarele era crud si puternic, asa cum e mereu primavara.
La un moment dat, i se paru ca cineva il priveste. De vis-a vis, o femeie imbracata in negru, cu ochii de un albastru crud si obsedant, il privea. I se parea ceva neobisnuit la acea femeie, desi nu putea spune ce anume. I se parea ceva neobisnuit la toti oamenii care treceau pe langa el, i se parea ceva ciudat la tot ce putea privi cu ochii. De exemplu observa ca toti oamenii, fara exceptie, pareau sa aiba doar ochii albastri sau verzi. Isi intoarse privirea din nou spre ea, femeia in negru.
Femeia parea ca incearca sa ii spuna ceva, dar fix in acea secunda trecu cu zgomot puternic o masina mare, militara, si tot in acea secunda simti un brat puternic care il prinde si il trage spre o straduta apropiata.
Acum, un batran cu ochii blanzi si negri il privea din spatele ochelarilor.
- Ce cauti tu aici? Si cine esti, defapt? il intreba batranul.
- Ce caut aici, as vrea si eu sa stiu, raspunse Petru. Eu sunt Petru. Nu cred ca sunt de aici. Trebuie sa se fi intamplat ceva neobisnuit si ciudat, poate am calatorit in timp, spuse el, privind cu neincredere spre cladirile care se vedeau prin aleea ingusta:

- Cred ca ma aflu pe vremea celor doua razboaie, continua el, bucuros ca recunoscuse zvastica.
Batranul dadu din cap resemnat.
- Razboaiele s-au terminat demult. Te afli in anul 71 de la al Treilea Reich. Am inteles, continua el ganditor, trebuie sa vii din al doisprezecelea spatiu. Acolo Germania a pierdut razboiul si lucrurile au mers altfel.

Petru nu mai intelegea nimic si in plus nu-i iesea din cap imaginea femeii in negru. Batranul parca ii ghicise gandurile:
- Lorelei. Te gandesti la femeia aceea. Ea trebuie sa te fi chemat. Trebuie sa intelegi, Lorelei vrea sa schimbe lumea, ma refer la lumea aceasta. Face parte din Miscarea de Rezistenta si trebuie sa te fii adus aici pentru ca  spera sa ii fii de ajutor. Eu, precum ai observat, nu seman cu ceilalti oameni, in sensul ca eu sunt de origine evreu. Vad dupa privirea ta ca iti cunosti istoria. Dar nu toti evreii au fost condamnati. Bunicul meu, era profesor ca si mine. Dar spre deosebire de mine, el era profesor de fizica. In lumea ta, Einstein este cel care a pus bazele fizicii nucleare. In lumea aceasta, el a fost bunicul meu, insa el nu a plecat niciodata din Germania si a fost silit sa il ajute pe Führer in planurile sale. Asa, precum intelegi, aici incepe diferenta intre lumile noastre. Iar Lorelei e fiica mea. Din nefericire, nu am reusit sa o opresc din visele ei nebune de a schimba istoria, asa cum bunicul meu a schimbat-o candva.
- Inteleg, dar lucrurile acestea nu ma privesc pe mine. Eu vreau doar sa stiu cum pot ajunge acasa!
- Ei bine, atunci trebuie sa ma asculti pana la capat. Tatal meu, Paul Lensa (da, si-a schimbat numele) a fost cel care a pus bazele Rezistentei. El insusi a inventat aceste lentile pe care le porti si care iti permit sa treci dintr-o dimensiune in alta. Exista un loc unde putem merge. Ia spune-mi cand ti-ai facut ultimul control la ochi? continua el zambind siret.

Dar nu il lasa sa raspunda si cu aceeasi forta neobisnuita cu care il trasese mai devreme in alee, il lua de brat si il conduse printre strazi dosnice si intortochiate.
Acum se aflau, spre mirarea lui Petru, in fata unui magazin cu ochelari. Intra sovaielnic, dupa batranul Lensa. Acesta se apropie de ghiseu si intreba in soapta de lentilele magice pe care Petru le purta.
- Daca vrea sa se intoarca acasa, este foarte simplu: trebuie doar sa le scoata, se auzi o voce calda.
Lorelei aparuse de undeva, cu parul ei lung si negru, imbracata in aceeasi rochie neagra de mai devreme. Petru ii privi din nou fascinat ochii albastri incercand sa ghiceasca in gand nuanta aceea fascinanta.
- Sunt dark blue, spuse ea scotandu-si lentilele, care pe semne, nu erau ca ale lui, pentru ca ea nu disparu pe loc intr-o alta dimensiune.

Peter, ma bucur ca ai ajuns aici! Am nevoie de tine, numai tu ne poti ajuta....
Nu apuca sa spuna mai mult pentru ca un zgomot, care ii era lui Petru usor cunoscut, se auzi din strada. Usa se deschise brutal si o duzina de oameni imbracati in uniforme si cu semnul zvasticii pe mana dreapta intrara inarmati si o prinsera pe Lorelai.
- Peter! apuca ea sa mai spuna inainte sa fie scoasa cu forta pe usa.
Un soldat se apropie spre Petru:
- Legitimeaza-te!
Petru simti pericolul si ca prin vis, fara sa raspunda, isi scoase lentilele de la ochi. Zgomotele masinii militare de afara, precum strigatele lui Lorelai incepusera sa se auda din ce in ce mai departe. Clipi lung.... si se trezi acasa.

....

Trecusera zile si apoi saptamani si luni de la evenimenul neobisnuit la care Petru luase parte. Uneori, cerceta cu atentie magazinul Lensa, dar logo`ul cu litere albastre si rotunde ii amintea tot de ea, asa cum o vazuse atunci, pentru prima oara, in strada, cu privirea vie si nefiresc de frumoasa. Privirea ei il urmarea peste tot si ochii ei se transformau fie intr-un lac frumos, calm si albastru, fie incepeau sa se mareasca pana cand ii acopereau intreaga lume si se transformau in cerul senin al primaverii.

Petru locuia in Bucuresti de cand se stia. Terminase ASE`ul cu cativa ani in urma si acum lucra la banca. Zilele curgeau destul de linistit pentru el. Doar din cand in cand isi amintea ca de un  vis sau  o naluca de femeia cu parul negru si ochii albastri.